Mai vrem un Pavel! by Adina

Ei bine, da. Ne-am întors în barajul pentru rămânerea în Grupa Mondială. Da, am pierdut un nou meci. Da, am ratat o nouă calificare în sferturi. Da, am întâlnit din nou o echipă mai bună decât a noastră. Da? Hm…Să ridice primul mâna cel care nu a crezut nici măcar o clipă că îi putem învinge pe francezi chiar la ei acasă. Cine n-a sperat câtuşi de puţin că Pavel o să-şi revină în setul decisiv al meciului cu Grosjean. Cine n-a aplaudat atunci când Pavel mai câştiga un punct duminică şi cine nu s-a rugat de el să lase nervii şi să-l bată măr pe aşa-numitul puşti-minune al Franţei?

Şi, cu toate astea, în cel mai pur stil autohton şi mioritic presa românească s-a trezit luni dimineaţa plafonată într-un “Atât am putut!”, “Au fost mai buni decât noi”, “Jucăm din nou un baraj”, “Pavel- depăşit”. Da, e al 11-lea an în care ajungem la un baraj, dar ce ne împiedică să privim sportul ca atare? Şi înainte şi după o victorie sau o înfrângere. Ce ne împiedică să-l urmărim pe Andrei Pavel cu sufletul la gură în fiecare meci şi, chiar şi atunci când pierde, să-i mulţumim în sinea noastră că a fost acolo, că ne-a păstrat aprins licărul ăla de speranţă care te ţine ore întregi în arenă sau în faţa televizorului?

Nu ştiu exact câţi dintre cei care îl acuza pe Pavel de toate nereuşitele României din Cupa Davis şi câţi din cei care îi cer imperios să se simtă şi să se retragă au fost vreodată la un meci de tenis. Aici nu vorbim la asezat comod in fata televizorului cu o bere in mana si seminte in cealalta. In septembrie anul trecut, la Arenele BNR, în faţa câtorva mii de spectatori acest Pavel hulit a jucat 2 meciuri decisive intr-o singură zi şi (culmea!) le-a mai şi câştigat aşa cum numai el o poate face: cu nerv, aducându-ne la disperare, ratând puncte şi trimiţându-ne în al 9-lea cer dupa ce a castigat meciul. Nu, nu e uşor să-l priveşti jucând, dar e placut. Te-ai putea foarte uşor transforma într-un nea Titi Prosop, chiar daca el era in coltul marelui Doroftei si nu in loja langa Nastase. Nu poţi sta locului şi iti vine să sari în sus de bucurie sau să-ţi frângi mâinile de disperare. Dar asta face Andrei Pavel cel mai bine: îţi aminteşte de ce îţi place sportul, in general, şi tenisul în particular. Pentru că e numai dăruire, emoţie, adrenalină, bucurie şi tristeţe, speranţă, aplauze şi lacrimi. De partea lui şi de partea mea, tenisul se simte. Se trăieşte, in primul rând.